În timp ce autorităţile noastre se bat cap în cap cum să asigure autobuze şcolare pentru elevii care au rămas fără şcoală în sat/comună în procesul de implementare a aşa-zisei “reforme educaţionale”, în Japonia copiii au parte de aşa ceva.
Şi oare unde e dreptatea? De ce copiii noştri nu merită aşa autobuze? Că doar constituţia ah draga de ea ne asigură dreptul.
Korehira Watanabe este unul din doar 30 de maeștri fierari capabili să creeze o katana după metodele tradiționale. Specializat pe un anumit tip de sabie din perioada Koto (794-1333), Watanabe spune că i-a luat mai bine de 35 de ani pentru a reproduce tehnicile vechilor artizani.
Katana este un tip de sabie japoneză (nihontō), numită de multe ori și “sabie de samurai”. Termenul katana mai poate fi folosit pentru orice sabie japoneză curbată cu lungimea lamei mai mare de 60 cm. Acesta este însă folosit deseori greșit pentru săbiile japoneze în general. Din punct de vedere istoric, ea a devenit inseparabilă de samuraiul din perioada feudală a Japoniei, și a devenit cunoscută pentru abilitatea ei de tăiere și a ascuțimii sale.
Acum câteva zile citeam precum că Publika TV s-a apucat să deseneze zebre acolo unde acestea lipsesc, însă ar fi necesare. O campanie de sensibilizare, eu zic că e o campanie super. Mai ales, având în vedere că la noi vopseaua folosită pentru a desena zebre e mai puţin rezistentă decât machiajul unei domnişoare . În ştire scrie:
“Scrieţi-ne mesajele voastre pe fiiatent@publika.md sau sunaţi-ne la 81-55-55 sau 804-804. Care sunt cele mai grave probleme din trafic cu care vă confruntaţi în localitatea voastră? Spuneţi-ne unde nu sunt treceri pietonale, dar este nevoie de ele, iar noi vom veni să le desenăm.”
O doamnă a văzut ştirea şi a încercat norocul. A fost trimis un e-mail la adresa menţionată şi… surpriză: a doua zi deja era desenată zebra pe locul indicat. Dovada o vedeţi aici.
Apoi campania s-a extins regional, ajungând în Găgăuzia 
.
Bravo. Frumos. Creativ. Inventiv. Şi haios, de ce nu?
Acum un an, au fost desenate pe bd. Ştefan cel Mare treceri de pietoni în formă de clape de pian.
Doar că nu a fost extinsă. Nu a avut bani primăria. Hmmm, ca de obicei, de altfel. Nu ştiu dacă şi anul curent a fost repetată acţiunea, dar cred că ar fi fost binevenită.
Ştiam de o campanie în Stockholm unde, pe scările de la gura de metrou au fost montate clape de pian cântătoare. Apoi campania a fost preluată de mai multe oraşe din lume. Până acolo noi mai avem. Da, mult timp. Mai pui că nici metrou nu avem 
.
Însă ce voiam să spun e că începutul e bun.
P.S. Sper ca idilul capitalei să nu viseze noaptea că aceste zebre nevinovate colorează prea mult oraşul, şi să deie ordin a fi şterse. Nu că m-aş mira, dar ar fi păcat.
Am făcut un simplu search pe google şi am găsit zebre creative. Mie mi-au plăcut chiar 
Căutând prin atotştiutorul google, am dat de o definiţie interesantă a semnului: A sign is something that implies a connection between itself and its object.
E doar în engleză, în română pe acelaşi site nu am gasit, dar are un sens mai profund decât pare la prima vedere, dacă stăm să analizăm un pic.
Am stat şi m-am gândit. Şi iar am stat. Şi iar m-am gândit. Şi tot aşa până mi-am amintit şi adunat o mulţime de semne care, doar după ce au avut loc unele evenimente, mi-am dat seama în sfârrrşit, ar spune cineva că efectiv, la fiecare secundă, viaţa sau soarta, ne arată câte un semn, Doar că, noi fiind mult pre
aocupaţi de alte griji cotidiene, nu stăm să le observăm, nu avem putere, timp sau dorinţă să atragem atenţia. Că deh, cum să observi nişte semne? Darămite să te mai conduci de ele? Ori chiar să iei decizii? Tre să fii nebun, nu?
Nu cred. Trebuie doar să le urmăm şi să nu ne împotrivim. Aş spune mai multe, dar e foarte personal. Însă, sunt convinsă – semnele există şi nu trebuiesc neglijate. Că nu există în zadar. Nimic nu este întâmplător sau în zadar. Nimic.
Să nu-mi ziceţi că e doar un film. Nu, e doar un exemplu. Căci viaţa bate filmul. Da da, o bate măr .
Trezit dimineaţa. Greu, foarte greu. Cu 40 de minute mai târziu decât de obicei. Holbat ochii mari, speriaţi. Fuga făcut duş, îmbrăcat, ieşit din casă. Alergat un pic după autobuz (încălcat principiul meu: după bărbaţi şi tramvai nu alerg niciodată, mereu se va găsi altul să vină ).
Întârziat la serviciu, of courrrrse (ufck ) 
.
Primit SMS. Nu unul – 6 deodată. O informaţie aşteptată. Dau să deschid – nu vrea. Cere parolă. Bag parola – nu vrea. Uitat parola. Cum aşa? Simplu. Altă explicaţie nu am.
Deschid PC-ul. Primit un document ataşat. Important (cică high prority). Deschid – nu vrea. Nu pot deschide, acest Office nu a fost instalat pentru acest user. Oare ce-o mai fi şi asta? Pierdut o oră pentru a rezolva problema .
Mai încerc să deschid SMS-urile. Tot nu vrea. Nicio parolă nu o ia. A sosit momentul când vreau să-mi dau o palmă. Poate nu doar una, mai multe. Dar nu am curaj .
După amiază surpriză – ceva care trebuie să fie secret (sicret di stat mare 
), s-a dovedit a nu mai fi secret. (ufck, ufck, ufck). Urmările – destul de grave. Uoffff, cred că nu mai pot. Dar mai pot. Ehehe, cât mai pot.
Mai încerc o dată să citesc mesajele – ioc. Deja sunt 7. Mi se ridică şi sângele în cap. Simt că explodez, dar încă nu e seară. Răbdare şi iar răbdare.
Urmările secretului care nu mai este secret se agravează, decizii luate în grabă. Scandal, ceartă şi urât.
Ajunsă acasă. În sfârşit. Linişte. Aham, ai fi vrut. Mutra acră a cuiva îmi face seara şi mai frumoasă.
Îmi zic: Următorul o ia în freză. Rău. Să nu credeţi că dacă-s mică, nu pot.
Vreau să dorm. Merg să fac duş. Surpriză: sunt îmbrăcată cu chiloţii pe dos. Şi aşa am fost toată ziua.
Iată şi cauza a tot ce s-a întâmplat azi. Deşi unii spun că anume când ţi se întâmplă aşa ceva, tre’ să-ţi meargă bine. Numai nu mie. Nu azi.
