Autobuzele şcolare japoneze

În timp ce autorităţile noastre se bat cap în cap cum să asigure autobuze şcolare pentru elevii care au rămas fără şcoală în sat/comună în procesul de implementare a aşa-zisei “reforme educaţionale”, în Japonia copiii au parte de aşa ceva.

Şi oare unde e dreptatea? De ce copiii noştri nu merită aşa autobuze? Că doar constituţia ah draga de ea :roll:  ne asigură dreptul.

Cum ia naştere o katana japoneză

Korehira Watanabe este unul din doar 30 de maeștri fierari capabili să creeze o katana după metodele tradiționale. Specializat pe un anumit tip de sabie din perioada Koto (794-1333), Watanabe spune că i-a luat mai bine de 35 de ani pentru a reproduce tehnicile vechilor artizani.


Katana este un tip de sabie japoneză (nihontō), numită de multe ori și “sabie de samurai”. Termenul katana mai poate fi folosit pentru orice sabie japoneză curbată cu lungimea lamei mai mare de 60 cm. Acesta este însă folosit deseori greșit pentru săbiile japoneze în general. Din punct de vedere istoric, ea a devenit inseparabilă de samuraiul din perioada feudală a Japoniei, și a devenit cunoscută pentru abilitatea ei de tăiere și a ascuțimii sale.

Japonia acum, reînviată din cenuşă

Au trecut 8 luni de când a avut loc cutremurul masiv şi tsunami, care a devastat coasta de nord-est a Japoniei. În jur de 20.000 de oameni sunt morţi sau dispăruţi. Mai mult de 800.000 de case au fost complet sau parţial distruse. Catastrofa a ruinat întreprinderi, drumuri şi infrastructură. Societatea japoneză Crucea Roşie estimează că circa 400.000 de oameni au fost strămutaţi.
Chiar jumătate de an mai târziu, puteam observa că există semne vizibile de progres. O mare parte din moloz a fost îndepărtat sau cel puţin adunat în grămezi mari. În oraşul-port Kesennuma, multe dintre bărci aduse pe străzi de tsunami au fost scoase din oraş. Majoritatea persoanelor evacuate s-au mutat din sălile de sport din licee în adăposturi temporare sau apartamente.
Agenţia de ştiri Kyodo News (Japan) a distribuit un grup de fotografii uimitoare: o combinaţie care arată trei scene. Prima scenă este chiar după cutremur şi tsunami, apoi trei luni mai târziu şi, în final, modul în care arată acum.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Wakabayashi, Sendai.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Kesennuma.

 

Nordul Japoniei, Prefectura Miyagi, Natori.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Ishinomaki.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Iwate, Otsuchi.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Iwanuma.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Iwate, Otsuchicho.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Kesennuma.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Aeroportul Sendai.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Ishinomaki.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Higashimatsushima.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Fukushima, Portul Matsukawaura în Soma.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Iwate, Rikuzentakata.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Fukushima, Iwaki.

Batalionul sinucigaş

Ceva timp în urmă, presa din Japonia a relatat o ştire (mi s-a părut o poveste, ceva de ordinul fantasticului) despre circa 250 de persoane cu vârsta de peste 60 de ani, care s-au oferit voluntar să intre în incinta reactoarelor nucleare din Fukushima, în încercarea de a pune capăt crizei nucleare, de a stopa scurgerea de radiaţii, cauzate de cutremurul devastator din 11 martie 2011. Radiaţiile ajunse la un grad sporit, considerate foarte periculoase pentru sănătate şi nu numai, au fost emise ca urmare a încercării de a repara reactoarele defecte. Şi, deşi există aproape 1000 de persoane antrenate în acest proces de salvare a Japoniei, un grup de 250 de pensionari în vârstă şi cu experienţă în domeniul energiei şi a armatei, s-au oferit voluntar să înlocuiască persoanele tinere în aceasta misiune extrem de periculoasă.

Mass-media a numit acest grup Batalionul sinucigaş, şi acest grup spune că a fost dovedit că, la persoanele mai în vârstă diviziunea celulară de transformare este mai lentă, ceea ce  înseamnă că efectul radiaţiilor este mai mic decât asupra tinerilor. De asemenea, ei au declarat că generaţia lor este cea care a cerut utilizarea energiei nucleare, ceea ce îi face responsabili pentru acest dezastru, şi astfel, trebuie să poarte răspunderea pentru acesta. Sunt realişti şi spun că nu mai puţin important este faptul că aceştia-şi trăiesc ultimii lor ani, aşa că, dacă şi vor suferi de cancer, atunci radiaţiilor le va lua mai mulţi ani pentru a se răspândi în organism. Iar odată ce au trăit aproape 70 de ani, preferă sa fie bolnavi de cancer decât să fie afectată tânăra generaţie.

Citind despre aceste jertfe în presă, m-am întrebat: oare bătrânii noştri se simt vinovaţi pentru ceva? Căci dezastrul “nuclear” al Moldovei nu sunt reactoarele. Şi oare câţi ar fi în stare de asemenea sacrificii? Eu cred că ştiu răspunsul, dar mai bine tac.

Nu ştiu cum se poate numi aceasta dăruire, dar ei sunt cu adevărat oameni mari.

Şi iarăşi îmi doresc să fiu japoneză. :roll: