Ceva timp în urmă, presa din Japonia a relatat o ştire (mi s-a părut o poveste, ceva de ordinul fantasticului) despre circa 250 de persoane cu vârsta de peste 60 de ani, care s-au oferit voluntar să intre în incinta reactoarelor nucleare din Fukushima, în încercarea de a pune capăt crizei nucleare, de a stopa scurgerea de radiaţii, cauzate de cutremurul devastator din 11 martie 2011. Radiaţiile ajunse la un grad sporit, considerate foarte periculoase pentru sănătate şi nu numai, au fost emise ca urmare a încercării de a repara reactoarele defecte. Şi, deşi există aproape 1000 de persoane antrenate în acest proces de salvare a Japoniei, un grup de 250 de pensionari în vârstă şi cu experienţă în domeniul energiei şi a armatei, s-au oferit voluntar să înlocuiască persoanele tinere în aceasta misiune extrem de periculoasă.

Mass-media a numit acest grup Batalionul sinucigaş, şi acest grup spune că a fost dovedit că, la persoanele mai în vârstă diviziunea celulară de transformare este mai lentă, ceea ce  înseamnă că efectul radiaţiilor este mai mic decât asupra tinerilor. De asemenea, ei au declarat că generaţia lor este cea care a cerut utilizarea energiei nucleare, ceea ce îi face responsabili pentru acest dezastru, şi astfel, trebuie să poarte răspunderea pentru acesta. Sunt realişti şi spun că nu mai puţin important este faptul că aceştia-şi trăiesc ultimii lor ani, aşa că, dacă şi vor suferi de cancer, atunci radiaţiilor le va lua mai mulţi ani pentru a se răspândi în organism. Iar odată ce au trăit aproape 70 de ani, preferă sa fie bolnavi de cancer decât să fie afectată tânăra generaţie.

Citind despre aceste jertfe în presă, m-am întrebat: oare bătrânii noştri se simt vinovaţi pentru ceva? Căci dezastrul “nuclear” al Moldovei nu sunt reactoarele. Şi oare câţi ar fi în stare de asemenea sacrificii? Eu cred că ştiu răspunsul, dar mai bine tac.

Nu ştiu cum se poate numi aceasta dăruire, dar ei sunt cu adevărat oameni mari.

Şi iarăşi îmi doresc să fiu japoneză.