În timp ce autorităţile noastre se bat cap în cap cum să asigure autobuze şcolare pentru elevii care au rămas fără şcoală în sat/comună în procesul de implementare a aşa-zisei “reforme educaţionale”, în Japonia copiii au parte de aşa ceva.
Şi oare unde e dreptatea? De ce copiii noştri nu merită aşa autobuze? Că doar constituţia ah draga de ea ne asigură dreptul.
Pur şi simplu fiecare din noi la un moment dat hotărăşte că hvatit jiti dlya sebya a venit timpul să împartă lumea sa cu cineva. Dacă desigur îşi dă seama ce-i asta căsătorie, familie, şi aoleu copii. Că mulţi nu-şi dau, şi continuă să traiscă pentru ei. Ba chiar impune partenerul/partenera să trăiască tot pentru el/ea.
Desigur, în acest caz şi partenerul e vinovat. Ca ori permite aşa ceva, ori e prost şi nu vede ca este folosit în alte scopuri decât este scris în instrucţiunea de folosire şi-ar dori. Însă unora le place, se complac, căci dragostea e oarbă şi face multe din om. Uneori face atât de multe că nu mai rămâne nimic. Dar asta e altă temă.
Căutând prin atotştiutorul google, am dat de o definiţie interesantă a semnului: A sign is something that implies a connection between itself and its object.
E doar în engleză, în română pe acelaşi site nu am gasit, dar are un sens mai profund decât pare la prima vedere, dacă stăm să analizăm un pic.
Am stat şi m-am gândit. Şi iar am stat. Şi iar m-am gândit. Şi tot aşa până mi-am amintit şi adunat o mulţime de semne care, doar după ce au avut loc unele evenimente, mi-am dat seama în sfârrrşit, ar spune cineva că efectiv, la fiecare secundă, viaţa sau soarta, ne arată câte un semn, Doar că, noi fiind mult pre
aocupaţi de alte griji cotidiene, nu stăm să le observăm, nu avem putere, timp sau dorinţă să atragem atenţia. Că deh, cum să observi nişte semne? Darămite să te mai conduci de ele? Ori chiar să iei decizii? Tre să fii nebun, nu?
Nu cred. Trebuie doar să le urmăm şi să nu ne împotrivim. Aş spune mai multe, dar e foarte personal. Însă, sunt convinsă – semnele există şi nu trebuiesc neglijate. Că nu există în zadar. Nimic nu este întâmplător sau în zadar. Nimic.
Să nu-mi ziceţi că e doar un film. Nu, e doar un exemplu. Căci viaţa bate filmul. Da da, o bate măr .
Mulţi din noi nu credem în sfârşitul lumii. Mulţi însă, chiar dacă nu cred, undeva într-un colţ de suflet parcă spun că vine 2012 şi până atunci trebuie de făurit multe lucruri, că mai apoi…mai apoi cine ştie? Cu ei nu te pui. Ei? Care ei, cine-s ei, acei care vor duce acest sfârşit?
Am făcut aici un sondaj. Şi din 105 de respondenţi, 41 m-au întrebat ce m-a apucat, şi doar 18 cred că omenirea va fi nimicită de războaie, revoluţii şi alte invenţii ale omului. Şi, ce m-a bucurat a fost că zero din ei mai cred în profeţiile de genul Dumnezeu s-a supărat pe noi şi va aduce sfârşitul lumii. Numai Noe şi arca sa nu ştim dacă va mai exista.
De la începutul anului 2011 numai câte nu s-au îmtâplat: revolta din Libia transformată în război, calamităţi naturale extraordinare fără precedent – cutremur şi tsunami în Japonia soldat cu mii de morţi şi tot mapamondul speriat de un dezastru nuclear, revolte în ţările Orientului Mijlociu (Yemen, Siria, etc.), revoltele din Londra, atacuri teroriste, mai nou prinderea lui Bin Laden – cine crede în aşa poveşti , atacul din Norvegia, şi multe multe altele.
O statistică arată că de la începutul acestui an, conflictele politice din Africa de Nord au adus la frontierele UE peste 25 000 de imigranţi ilegali iar Italia şi Malta sunt în mod deosebit afectate de acest val migrator. Oare ce o fi însemnând asta? Europa e invadată?
Dar profeţiile Maya? Nu, nu am uitat de ele. Dar, de curând s-ar fi aflat că nici acestea, de fapt, nu prevestesc sfârşitul lumii, ci doar încheierea unui întreg ciclu. Deci, nu ne este dat să vedem noi sfârşitul. Deşi… este un imbold bun de a trăi viaţa mai intens, la maxim.
Însă după numeroase profeţii despre apocalipsă, care deja au devenit tradiţie, nu ne rămâne decât să proclamăm sfârşitul lumii sărbătoare naţională şi s-o sărbătorim în fiecare an.
Voi ce ziceţi?
ap ce, o murit Aomame ori nu?
și Tengo? ce e de viața lui? o ajuns la treij’ de ani și nu știe ce e de viața lui… nici măcar curaj să afle adevărul despre maică-sa, ori să-și caute marea iubire, dispărută în necunoscut acum 20 de ani nu are…
cu aceste întrebări, frustrări char, am închis cartea lui Murakami – 1Q84
da, Murakami și stilul său aparte – de multe ori îmi dădeam seama că de fapt e fantastic când eu credeam că e real și invers. iar când credeam că iaca-iaca vine și deznodământul, hop și apare un element nou. da, asta e firea lui, a lui Murakami, îmi veți spune. poate, dar nu e prima carte de-a lui citită, însă nici una nu mi-a lăsat un gust atât de sec, atât de dornic de a citi volumul 3 și 4. dar, ia-le de unde nu-s. căci nu, el mai întâi ne-a lăsat să trăim ăntr-o lume reală, banală chiar. apoi treptat, trecut în lumea fantastică a Crisalidei de aer și oamenii cei mici, descoperind o dragoste sfântă, născută dintr-o privire și o strângere de mână de acum 20 de ani, sacrificiu pentru a elibera câteva femei de chinuri și lumea de câțiva nemernici, și lumea pisicilor? ce e cu ea? ca la final să nu mai înțeleg care e realitatea și care e ficțiunea, de fapt? unde este granița dintre ele? și există oare o graniță între ele?
nu există, relitatea este cea pe care ne-o construim, ceva ce există, cea în care trăim după bunul nostru plac. iar ficțiunea nu e decât ceva ce modelează mintea noastră. și vine un moment când acestea se contopesc, formând o lume a noastră, a fiecărui din noi. și tot noi, facem ce vrem cu el, chiar dacă uneori se spune că nu suntem liberi. de fapt suntem. căci Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori, mai spune marele scriitor
și mi-am dat seama că am avut o copilărie frumoasă și fericită. mulțumesc celor ce au avut grijă de asta!
da, e o carte tare bună, dar tare tare (după părerea mea)
dar mai vreau continuare
sper să nu mă lase sensei să aștept prea mult
P.S. Sorin, un grand merci!
